Îngeraşul din poze se numeşte Vlăduţ, fiul nostru care de curând a împlinit 4 anişori. Apariţia lui pe lume ne-a adus tuturor o bucurie enormă, ne-a facut viaţa mai plină şi cu sens, pentru că am avut în privinţa lui anumite speranţe: de-a aduce în familia mea nişte schimbări pozitive: un frate şi bun prieten pentru fiica mea mai mare şi o mîndrie şi recunoştinţă din partea soţului meu.
Este un copil dorit şi mult aşteptat, care a schimbat radical vieţile tuturor membrilor familiei noastre. Vlăduţ, încă din perioada intrauterină a fost poreclit de noi „jucător de fotbal”, pentru că era extrem de activ. Aşa este şi astăzi, hiperactiv şi dinamic.
A fost şi este iubit de noi foarte mult, încât ochii noştri nu îndată au observat careva devieri în comportamentul lui. Mai mult ca atât, tutela mea permanentă şi transformarea fiului nostru în idolul familiei, au dus la formarea unor trăsături negative de caracter ale lui Vlăduţ ca: lipsa de iniţiativă, de autodeservire, egocentrism ş.a. Într-un timp, dragostea exagerată faţă de fiu a servit drept scut, după care mă feream de problemele legate de relaţiile mele cu soţul. Eu prea tare eram concentrată de copil (mai mult decăt era necesar), încât am uitat de mine, de necesităţile proprii, cu timpul mi-am pierdut propriul EU şi m-am transformat într-o adevărată cloşcă.
Pe la vârsta de 2 ani am observat careva devieri în comportamentul lui, pe care le explicam ca răsfăţ şi eram siguri că cu vârsta va deveni mai cumpătat. Timpul trecea şi am început chiar să-mi fac griji în privinţa comportamentului lui: era extrem de agitat, nu vorbea, făcea crize nervoase, crize iraţionale de plîns, crize de împotrivire şi furii necontrolate.
A mers la grădiniţa de sector timp de doi ani, însă nu am găsit acolo înţelegerea şi susţinerea aşteptată. Zilnic primeam reproşuri din partea educatorilor, părinţilor şi chiar a copiilor. Până la urmă, nemaiputând suporta „atacurile” zilnice - am renunţat de la grădiniţă.
Ca orişicare părinte am încercat sa-mi ajut copilul. Am ales alta cale: neurologi, psihiatri, am făcut investigaţii complicate la creier, analize diferite şi chir genetică, însă nu s-a depistat nici o deviere organică sau funcţională.
Neresemnaţi am căutat ajutor în altă parte, ajutor, pe care l-am găsit în centrul de reabilitare „Voinicel”. Prin intermediul acestui centru am făcut cunoştinţă cu alţi părinţi şi am înţeles că copilul meu nu este unic.
Am apelat la diverşi psihologi şi am aflat, în sfîşit, că copilul meu este AUTIST. După diverse sesiuni de informare şi autoinstruire, am aflat câte puţin despre această maladie.
După aceasta a urmat o perioadă de şoc, de negare, însă cu susţinerea familiei am depăşit aceste momente şi astăzi pot vorbi liber despre acest subiect delicat, şi înţeleg că copilul meu este normal, însă deosebit. Noi am recunoscut faptul amar şi suntem conştienţi că avem de crescut un COPIL AUTIST şi responsabilitatea noastră pentru el a crescut de câteva ori.
Această tragedie a schimbat vieţile tuturor membrilor familiei noastre. Persistă între fecior şi fiică o rivalitate aprigă şi o luptă crâncenă pentru atenţia mea, însă în acelaşi timp, ne-a făcut mai uniţi ca soţi, ne-a făcut să fim mai plini de dragoste, mai răbdători şi toleranţi şi, nu în ultimul rând, mai responsabili.
Noi permanent ne punem întrebarea: ce va urma mai departe cu Vlăduţ al nostru???
Deşi implicarea părinţilor este primordială, consider că avem nevoie în ţară de diverse forme de învăţământ pentru aceşti copii, pentru că grupele de grădiniţe standarde sau clasele „în masă” trec prea repede programele de învăţământ şi este imposibilă acordarea timpului individual şi ajutorarea COPIILOR AUTIŞTI la depăşirea greutăţilor specifice lor.
De exemplu:
1) Introducerea în grupele de grădiniţe sau în şcoli a programelor de corecţie;
2) Învăţământ individual la domiciliu.
3) Învăţământ la sanatorii psihopedagogie sau în condiţii de staţionar psihopedagogic.
COPIILOR AUTIŞTI care nu reuşesc să facă faţă necesităţilor standarde, cu scopul de-a crea condiţii optime, este necesar să se creeze următoarele forme de învăţământ:
1) Grupe sau clase de corecţie în incinta grădiniţei sau şcolii medii de cultură generală;
2) Grupe sau clase de compensare;
3) Grupe sau clase de adaptare, care va aduce acestor copii posibilitatea de-a se încadra în societatea noastră drept oameni normali, social adaptaţi, fără probleme psihice.
Spre regret, asistenţa psihopedagogică a COPIILOR AUTIŞTI în Republica Moldova este încă mult prea subdezvoltată.
Asociaţia de susţinere a părinţilor cu COPII AUTIŞTI, fondată de o mamă minunată şi cu un profund spirit de iniţiativă Dna Aliona Dumitraş m-a ajutat foarte mult, pentru că la întruniri m-am întâlnit cu mame şi copilaşi care aveau aceeaşi situaţie ca a mea şi nu mă simţeam singură pe lume cu aşa problemă.
Noi, părinţii, în nici un caz nu trebuie să ne îngropăm capetele în nisip, sperând că totul se va rezolva de la sine, căci numai în puterea noastră este de-a acorda ajutor copiilor noştri. Ajutorul timpuriu acordat COPIILOR AUTIŞTI din partea multor specialişti special pregătiţi şi a psihologilor va permite evitarea noilor defecţiuni şi va deschide noi posibilităţi pentru dezvoltarea micuţilor, pentru că cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai plastică corectarea psihicului lui.
Este un copil dorit şi mult aşteptat, care a schimbat radical vieţile tuturor membrilor familiei noastre. Vlăduţ, încă din perioada intrauterină a fost poreclit de noi „jucător de fotbal”, pentru că era extrem de activ. Aşa este şi astăzi, hiperactiv şi dinamic.
A fost şi este iubit de noi foarte mult, încât ochii noştri nu îndată au observat careva devieri în comportamentul lui. Mai mult ca atât, tutela mea permanentă şi transformarea fiului nostru în idolul familiei, au dus la formarea unor trăsături negative de caracter ale lui Vlăduţ ca: lipsa de iniţiativă, de autodeservire, egocentrism ş.a. Într-un timp, dragostea exagerată faţă de fiu a servit drept scut, după care mă feream de problemele legate de relaţiile mele cu soţul. Eu prea tare eram concentrată de copil (mai mult decăt era necesar), încât am uitat de mine, de necesităţile proprii, cu timpul mi-am pierdut propriul EU şi m-am transformat într-o adevărată cloşcă.
Pe la vârsta de 2 ani am observat careva devieri în comportamentul lui, pe care le explicam ca răsfăţ şi eram siguri că cu vârsta va deveni mai cumpătat. Timpul trecea şi am început chiar să-mi fac griji în privinţa comportamentului lui: era extrem de agitat, nu vorbea, făcea crize nervoase, crize iraţionale de plîns, crize de împotrivire şi furii necontrolate.
A mers la grădiniţa de sector timp de doi ani, însă nu am găsit acolo înţelegerea şi susţinerea aşteptată. Zilnic primeam reproşuri din partea educatorilor, părinţilor şi chiar a copiilor. Până la urmă, nemaiputând suporta „atacurile” zilnice - am renunţat de la grădiniţă.
Ca orişicare părinte am încercat sa-mi ajut copilul. Am ales alta cale: neurologi, psihiatri, am făcut investigaţii complicate la creier, analize diferite şi chir genetică, însă nu s-a depistat nici o deviere organică sau funcţională.
Neresemnaţi am căutat ajutor în altă parte, ajutor, pe care l-am găsit în centrul de reabilitare „Voinicel”. Prin intermediul acestui centru am făcut cunoştinţă cu alţi părinţi şi am înţeles că copilul meu nu este unic.
Am apelat la diverşi psihologi şi am aflat, în sfîşit, că copilul meu este AUTIST. După diverse sesiuni de informare şi autoinstruire, am aflat câte puţin despre această maladie.
După aceasta a urmat o perioadă de şoc, de negare, însă cu susţinerea familiei am depăşit aceste momente şi astăzi pot vorbi liber despre acest subiect delicat, şi înţeleg că copilul meu este normal, însă deosebit. Noi am recunoscut faptul amar şi suntem conştienţi că avem de crescut un COPIL AUTIST şi responsabilitatea noastră pentru el a crescut de câteva ori.
Această tragedie a schimbat vieţile tuturor membrilor familiei noastre. Persistă între fecior şi fiică o rivalitate aprigă şi o luptă crâncenă pentru atenţia mea, însă în acelaşi timp, ne-a făcut mai uniţi ca soţi, ne-a făcut să fim mai plini de dragoste, mai răbdători şi toleranţi şi, nu în ultimul rând, mai responsabili.
Noi permanent ne punem întrebarea: ce va urma mai departe cu Vlăduţ al nostru???
Deşi implicarea părinţilor este primordială, consider că avem nevoie în ţară de diverse forme de învăţământ pentru aceşti copii, pentru că grupele de grădiniţe standarde sau clasele „în masă” trec prea repede programele de învăţământ şi este imposibilă acordarea timpului individual şi ajutorarea COPIILOR AUTIŞTI la depăşirea greutăţilor specifice lor.
De exemplu:
1) Introducerea în grupele de grădiniţe sau în şcoli a programelor de corecţie;
2) Învăţământ individual la domiciliu.
3) Învăţământ la sanatorii psihopedagogie sau în condiţii de staţionar psihopedagogic.
COPIILOR AUTIŞTI care nu reuşesc să facă faţă necesităţilor standarde, cu scopul de-a crea condiţii optime, este necesar să se creeze următoarele forme de învăţământ:
1) Grupe sau clase de corecţie în incinta grădiniţei sau şcolii medii de cultură generală;
2) Grupe sau clase de compensare;
3) Grupe sau clase de adaptare, care va aduce acestor copii posibilitatea de-a se încadra în societatea noastră drept oameni normali, social adaptaţi, fără probleme psihice.
Spre regret, asistenţa psihopedagogică a COPIILOR AUTIŞTI în Republica Moldova este încă mult prea subdezvoltată.
Asociaţia de susţinere a părinţilor cu COPII AUTIŞTI, fondată de o mamă minunată şi cu un profund spirit de iniţiativă Dna Aliona Dumitraş m-a ajutat foarte mult, pentru că la întruniri m-am întâlnit cu mame şi copilaşi care aveau aceeaşi situaţie ca a mea şi nu mă simţeam singură pe lume cu aşa problemă.
Noi, părinţii, în nici un caz nu trebuie să ne îngropăm capetele în nisip, sperând că totul se va rezolva de la sine, căci numai în puterea noastră este de-a acorda ajutor copiilor noştri. Ajutorul timpuriu acordat COPIILOR AUTIŞTI din partea multor specialişti special pregătiţi şi a psihologilor va permite evitarea noilor defecţiuni şi va deschide noi posibilităţi pentru dezvoltarea micuţilor, pentru că cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai plastică corectarea psihicului lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu